Imi place sa cred ca de ceva vreme am depasit etapa aceea a cautarilor fara inceput si fara sfarsit (... de cai verzi pe pereti, cum, foarte prozaic, imi sublinia adesea un vechi prieten). Nu stiu daca de vina e varsta sau doar oboseala de a incerca sa descopar in oameni ceea ce eu cred ca se ascunde in sufletul fiecaruia. Cert este ca reusesc, prin nu stiu ce truc, sa inclin tot mai des balanta imaginara pe care troneaza intr-un echilibru bizar romantismul si pragmatismul in favoarea celui din urma. Si, ca o dovada a faptului ca oamenii nu se schimba, ci doar se redescopera in permanenta, in ultimele zile asta a inceput sa ma ingrijoreze.
Ne supunem voluntar unei curse contra cronometru, a carei finalitate ne da puterea sa mergem mai departe, intr-o goana perpetua dupa iluzii lumesti, carora le gasim mereu scopuri si nume imediate, dar care, in fond, nu sunt decat zbateri efemere intr-un cotidian al carui ritm ne acapareaza inconstient. In putinele clipe in care ne oprim brusc ca sa ne tragem sufletul, ca un alergator neatrenat suficient pentru banalitatile zilnice, ne bantuie cateodata intrebari necugetate care ne fac sa ne indoim de puterea de a mentine balanta in echilibru perfect. In fond, alegerea depinde doar de noi insine. Nimeni nu ne opreste sa ne continuam goana, in zbaterea artificiala de a ne transforma in fiinte mai pragmatice decat am fost plasmuite sa fim, la fel cum nimeni nu ne opreste sa ne punem aripi si sa ne desprindem de monotonia de care nu incetam sa ne lamentam de atatea ori. Experiente mai vechi sau mai noi, alternand intr-un fel de vals ametitor al realitatii, ne spun insa ca nu alegerea in sine este problema; ca, de fapt, nu am putea supravietui nici intr-o extrema, nici in cealalta. Si atunci? De ce ne ingrijoreaza echilibrul? Ne trezim facand reprosuri absurde fiintelor care candva ne-au invatat sa zburam pana la luna si inapoi, cand, de fapt, luna e acolo, la locul ei, in fiecare noapte si ne asteapta calma sa-i intindem o aripa. Uitam mereu ca noi suntem cei care nu avem niciodata timp pentru nimic si atunci cand, prin nu stiu ce minune, reusim sa ne agatam de o ora suspendata in eternitate, sfarsim tot timpul prin a cauta motive de revenire in monotonie. Apoi ne inversunam impotriva lucrurilor in fond firesti, uitand ca unii oameni s-au nascut mai pragmatici si ca fara pragmatismul lor am fi sfarsit demult intr-o alienare sentimentala. Visam mereu la candoarea inceputurilor, ignorand faptul ca inceputul nu valoreaza nimic in lipsa continuitatii si ca, fara o doza de pragmatism, continuitatea nu ar exista.
Stim mai bine ca oricine ca avem nevoie de vise care sa fie doar ale noastre ca sa nu uitam cine suntem si totusi, desi ne este greu uneori sa acceptam, ne dam seama ca avem la fel de mare nevoie de doza aceea de normalitate, de contrastul fara de care visele ar fi sterse... de... echilibru. Apoi, ajungem din nou, ca intr-un cerc vicios, la intrebari retorice care ne umplu clipele de respiro. De ce ne sperie echilibrarea balantei? Poate pentru ca, in ciuda aparentelor de fericire imediata, dupa care alergam cu totii in virtutea inertiei, tanjim adesea dupa puritatea lucrurilor nepuse inca in balanta. Tanjim dupa romantismul pur pe care il regasim de fiecare data in povesti nepremeditate – cutii cu fluturi inchise in priviri visatoare – la fel cum avem nevoie de claritatea lucrurilor marunte si pragmatice care ne dau sentimentul ca nu suntem doar fiinte de aer agatate de baloane de sapun. Zbaterea e aceeasi - si prin ea simtim ca traim.