Se pare ca exista lucruri care ni se intampla oricat de mult am incerca sa le evitam. Nu stiu daca am crezut vreodata cu adevarat in predestinare, poate doar in faptul ca fiecare poveste are sensul ei ascuns, care ne scapa de cele mai multe ori. N-am inteles insa niciodata de ce ne incapatanam involuntar sa transformam prezentul intr-un fel de revansa a trecutului. Poate ca e doar neputinta de a accepta esecul sau speranta ca, dincolo de experienta ratata, exista intotdeauna sansa unei istorii altfel...
Ne-am intilnit fara premeditare, intr-o dupa-amiaza torida dintr-o vara in care nimic nu mai parea sa poata anula monotonia unui anotimp pe care candva il asociasem cu fericirea. Am schimbat banalitati marunte, asa cum ne obisnuiseram sa o facem in timpul, de fiecare data prea scurt, pe care il petreceam impreuna intre lucrurile importante din vietile noastre. Nu se adunasera prea multe, pentru ca, in ciuda tiparului caruia ne supuneam involuntar de cativa ani, ne intalnisem prea des in ultimele luni. Tacerea s-a asternut prea curand intre paharul de bere si cel de limonada, pe care degetele ne aluneacau involuntar, printre picaturile de condens al caror zgomot surd il simteam in fiecare por.
Ne-am ridicat brusc, de parca simtiseram amandoi ca trebuia sa intoarcem clepsidra. Am risipit pasi in nestire pe aleile aglomerate, fara sa indraznim a schimba cursul firesc al unui scenariu care se repeta de fiecare data, cu mici variatii de emotie. Imi rasunau inca in minte ultimele lui cuvinte de atunci, dorinta falsa, exprimata stangaci, de a nu ne mai vedea, ca sa ne protejam sufletele de dureri inutile. Nici nu stiam daca ar fi trebuit sa ma simt vinovata pentru ca, din nou, eu eram cea care nu stia cum sa respecte promisiunile desarte, facute pentru a ne amagi... mereu eu...
Trebuia sa ne luam ramas bun, intr-un fel sau altul... pana la urmatoarea suspendare a nisipului din clepsidra. Numai ca ceva se intampla altfel. Deviere de la scenariu? „Iti pot oferi un pahar cu apa.. daca vrei sa urci...” Nu stiu daca a facut-o doar pentru a depasi momentul stanjenitor al intoarcerii clepsidrei sau pentru ca... Nu stiu daca am acceptat in virtutea inertiei, dintr-o politete care nu isi avea locul intre noi, sau pentru ca... Am urcat. Dupa ani de zile in care nu mai urcasem. Ne-am trezit deodata intr-un decor uitat, in care clepsidra functiona intr-un singur sens, sprijinindu-ne gandurile coplesite de amintiri pe acorduri vechi, sapate adanc in doua suflete hoinare. Nu indrazneam sa ne privim in ochi, dar ii distingeam conturul zambetului reflectat in monitorul prafuit al laptopului plasat strategic pe masuta din fata canapelei. Degetele mi se lipisera de paharul rece, in care gheata se transforma in lichid cu o viteza ireala. Nu stiu cat timp am ramas acolo, ascultand acorduri de chitara, apoi tacerea... tacerea care se asternea mereu intre privirile noastre obosite de cautare.
Am simtit deodata un fel de frica bizara, la fel cum simtisem cu ani in urma. Amestec de imagini, de cuvinte si de simtiri contradictorii, toate inghesuite intr-o intrebare pusa pe jumatate („De ce...?”), al carei raspuns nespus il simteam in privirea lui, tot pe jumatate... („Pentru ca...”). Castel de nisip, construit cu grija infinita pentru detalii, spulberat intr-o clipa de cuvinte venite din lumea careia cu siguranta noi doi nu ii apartineam decat separat. „Trebuie sa plec...” Nu a ripostat in niciun fel. Stiam ca nu avea sa o faca, la fel cum stia, probabil, ca de data aceea eu avea sa fiu cea care intorcea clepsidra. Istoria se repeta, altfel, dar cu aceeasi esenta – regret inutil, pierdut intre taceri voite, intre Da si Nu.
Ne-am despartit la fel cum o facusem cu ani in urma, fara explicatii, fara promisiuni... doar cu zambetul colorat pe doua priviri care, din cand in cand, isi amesteca nuantele in stropii de ploaie pierduti in furtuna trecatoare dintr-un pahar cu apa.