Desigur, intrebarea pusa la plural s-ar putea sa determine controverse, la fel cum s-ar putea, foarte bine, sa fie usor retorica. Ea mi-a venit in minte cu multa vreme in urma, cand asteptam nerabdatoare sa vina ora la care nimeni si nimic nu ma putea desprinde din fata televizorului. Mi se intamplase asta numai in copilarie, cand ma fascinau putinele desene animate pe care le puteam vedea la televizor si apoi in adolescenta, cand ma ma regaseam intr-un fel sau altul in dramele personajelor din Beverly Hills 90210. Pasiunile fulgeratoare au disparut odata cu trecerea anilor si, chiar daca ma uit si astazi cu drag la desene animate sau la filme cu adolescenti, sentimentul nu mai este acelasi. Poate doar o parte din el, ascunsa intr-o nostalgie fugara care imi aminteste mereu cat de repede zboara clipele.
Dar Sex and the City nu-mi aminteste de timpurile trecute, ci ma ancoreaza intr-un prezent al meu pe care il respir in fiecare zi. Am uneori sentimentul ca serialul acesta este, intr-un fel, pentru mine, atemporal. Si, in mod cert, nu sunt singura. Exista, ce-i drept, un adevarat trend Sex and the City in randul femeilor trecute de 25 de ani. Asta ma face sa ma gandesc ca, in fond, ma incadrez si eu intr-o normalitate coplesitoare care, pe de o parte ar trebui sa ma ingrijoreze, iar, pe de alta, ar trebui sa ma linisteasca. Stiu eu bine de ce... Asadar, revenind la intrebarea initiala... de ce ne place Sex and the City? Unii ar spune simplu: pentru ca e comercial si pentru ca are reteta serialului ideal pentru femei – patru caractere diferite, patru feluri de a fi in care fiecare femeie are libertatea de a se regasi fara a fi judecata de cineva, povesti de dragoste romantate, moda, extrem de multa moda, barbati care arata traznet, barbati misogini, barbati care isi plang de mila, umor de calitate si, dincolo de toate, o filosofie de viata usor de asimilat. Si totusi, ceva imi spune ca e mai mult decat atat. Ne place, poate, dincolo de clisee si tabuuri daramate, pentru ca, sub o forma sau alta, avem libertatea de a privi feminitatea manifestata in toate formele ei.
Mi s-a intamplat un lucru relativ ciudat in momentul in care a aparut filmul pe marile ecrane. In ciuda pasiunii mele pentru serial, marturisesc ca nu am vazut nici pana astazi cele doua filme. De ce? Nici eu nu stiu prea bine. M-am intrebat asta zilele trecute, cand una dintre prietenele mele a fost pur si simplu revoltata cand i-am spus ca nu pot merge la Sex and The City 2 pentru ca nu l-am vazut nici pe primul. Cum se poate? Tu care erai fan al lui Carrie Bradshaw? Am zambit, am nascocit o explicatie formala si am reusit sa trec peste moment. Cand am ajuns acasa, am meditat la intrebarea prietenei mele. Chiar asa! Eu, care nu ma dezlipeam de televizor cand incepea un nou episod, nu am reusit nici pana azi sa vad lung metrajul. Poate ca e doar teama subconstienta ca as putea fi dezamagita sau poate ca este, intr-adevar, lipsa de timp pe care am invocat-o in fata prietenei mele. Dincolo de aceste motive aparente, s-ar putea sa existe un altul, cine stie... la fel cum a existat unul care m-a facut sa ma dezlipesc de desenele animate din copilarie sau de filmele cu adolescenti din liceu. Si daca e asa, atunci e trist... pentru ca asta ar insemna ca... dar nu, nu e momentul pentru „gandit prea mult”. Asa ca opresc brusc sirul gandurilor si incerc sa recuperez timpul pierdut: miine voi vedea primul film, iar in weekend merg la cinema. Si asta nu pentru ca imi este teama sa ma desprind de o alta varsta, ci pentru ca, fara sa vreau, astazi, dand inapoi cateva file din trecut mi-am dat seama ca, intr-un fel sau altul, am cam uitat de lucrurile care imi placeau odinioara – ma afund prea mult si prea des intr-o realitate care exista oricum, cu sau fara stresul meu. Cu riscul de a fi dezamagita de raspuns sau de lipsa lui, maine voi afla sper, de ce si daca imi mai place Sex and the City.