autor: Isabel

Cu sufletul gol , caut o lumanare si o aprind .

Ma rog. Doamne ai mila de el !

Ma intreb ce simt. Stiu ca  in destinul lui era scris acest  sfarsit inca de cand s-a nascut .Simt tristete. O tristete muta.


Terminasem ultima zi de liceu , imi facusem bagajele sa plec acasa si-l asteptam fericita pe o banca.

Imi spusese ca vine dupa mine.Am asteptat cuminte trei ore.

Nu existau pe atunci telefoane mobile , asa ca m-am urcat in tren si  in doua ore am ajuns acasa.

Spre seara ,am iesit in oras sa-l intalnesc. L-am intalnit ,dar nu era singur. Isi tinea de mana noua iubita.

Mi-a zambit sfidator si mandru in acelasi timp, de noul lui trofeu.

Am avut parte cateva luni de cea mai grea suferinta .

Iubita lui cea noua il parasise dupa doua saptamani  cu banii si cu toate lucrurile de valoare pe care i le gasise in casa.

Era prea orgolios  sa revina la mine , eu eram inraita de atata durere.

A avut o tentativa de impacare dupa vreo doi ani ,insa dupa cateva ore ,am realizat amandoi ,ca nu mai e ce a fost si nici nu mai poate fi.

Anii au trecut , si-mi aminteam destul de rar ca exista, sau ca a existat vreodata pentru mine.

Ne-am intalnit rar,  o data la cativa ani , absolut intamplator si fiecare cu familia si copiii lui.

De fiecare data  cand il vedeam insa , incoltea in mintea mea dorinta de ai provoca o suferinta asemanatoare cu cea pe care am trait-o eu.

Dar mi se parea a fi incapabil sa sufere din dragoste, iar eu aveam alte lucruri  mai bune de facut ,alaturi de familia mea minunata.

Dimineata m-a sunat prietena mea  care lucreaza la spital .Ii tremura vocea  .

Ciprian a decis sa incheie socotelile cu viata pentru ca il parasise sotia , iar el nu putea trai fara ea ,fara dragostea ei.

In ignoranta mea am crezut mereu ca nimeni n-a suferit ca mine si ca el nu poate avea sentimente.

I-am dat lumina si i-am multumit lui Dumnezeu ca n-am facut parte din viata lui...

Doar el a facut parte dintr-a mea.