Uneori ma intreb daca se va sfarsi vreodata. Alteori ma intreb cum va fi data viitoare. De cele mai multe ori imi dau seama ca, de fapt, nu exista sfarsit, asa cum nu exista un inceput clar al povestii pe care ma straduiesc sa o tin minte ca sa o transform candva, intreaga, in cuvinte, asa cum mi-am promis. De fiecare data cand ne vedem, zambeste si imi spune cu o siguranta coplesitoare ca nu se va sfarsi. Pur si simplu... Poate ca din cauza asta am renuntat, in timp, sa imi mai pun intrebari inutile. N-am renuntat, in schimb, niciodata sa fiu asa cum am fost intotdeauna atunci cand ne vedem – copil pierdut in priviri razlete aruncate pe furis, furisate in atingeri abia simtite de maini tremurande si-n cuvinte niciodata rostite.
Ne promiseseram candva, printre frunze care miroseau a toamna uitata de timp printre bancile parcului, ca ne vom revedea cand primavara va raspandi miresme noi peste alei. Stabilisem o zi si o ora anume, la fel ca in jocurile noastre complicate din trecut, desi stiam amandoi ca nu vom respecta regulile – eu pentru ca nu am avut niciodata maturitatea de a ma supune regulilor, el pentru ca s-a lasat intotdeauna coplesit in cele din urma de graba mea de a ne revedea inainte de termenele pe care le pecetluiam de fiecare data cu vorbe goale ce ne faceau sa radem nevinovat. Previziunile se adeverisera. Ne-am revazut intr-o zi cu soare ireal, cu putin timp inainte de ziua magica. Ne-am povestit minunile si banalitatile pe care le traisem amandoi in timpul care se scursese de la caderea frunzelor pana la fosnetul mugurilor abia mijiti pe ramuri. Am ras, ne-am privit, am vorbit, am tacut, mai putin decat de obicei. Ne-am despartit simplu, fara alte promisiuni, doar cu constatarea ca de data asta am fi putut reusi sa respectam termenul, daca m-as fi straduit macar un pic. Dar nu, nu se putuse altfel... Stiam asadar ca ziua stabilita cu precizie in toamna nu mai avea nicio semnificatie. Vraja ei se rupsese cu cateva zile inainte de termen. Si totusi, ora aceea fatidica de amiaza mi-a ramas intiparita in suflet ca un fel de legamant facut cu mine insami, intru continuarea povestii fara nume.
In ziua in care ar fi trebuit sa ne vedem, daca as fi respectat pactul copilaresc, m-am indreptat, purtata de simtiri bizare, catre locul acela in care acordurile de chitara spaniola imi impregnasera fiinta. Cafeneaua era aproape plina. M-am asezat la o masa oarecare, alta decat cea la care ne asezam de obicei. Mi-am indulcit cafeaua cu miscari lente, ca intr-un ritual sacru de asteptare a minunii care nu avea cum sa se intample. Stiam ca nu va veni, vorbisem despre asta cu cateva zile in urma, cand pactul se rupsese prin vointa amandurora. Si totusi am stat acolo, in cafeneaua cu pereti muiati in vanilie si-n vise nerostite, privind, minute in sir, scaunul gol din fata mea. Nu era acolo, dar ii simteam prezenta in fiecare sunet al chitarii care-si urma nestingherita acordurile. Am lasat imaginile sa-mi curga haotic prin minte, fara sa incerc macar sa dau un sens prezentei mele acolo, in mijlocul unei zile ca oricare alta. Fara inceput si fara sfarsit, la fel ca intreaga poveste. M-am ridicat brusc in clipa in care gustul prea dulce al cafelei mi-a amintit ca eu sunt intotdeauna cea care dramatizeaza excesiv, fara a avea macar puterea de a merge pana la capat sau de a renunta. Am parasit cafeneaua la fel cum o facusem de atatea ori, cu tristetea ca nu ma voi putea intoarce acolo decat in clipa in care voi fi depasit traumele nostalgice ale unei prezente iluzorii, transformata acum in absenta.
Afara nu ma asteptau nici frunzele, nici ploaia, nici noaptea si nici vantul tomnatic. Aleile erau la fel de pustii cum le lasasem cu jumatate de an in urma, insa farmecul disparuse in razele prea intense ale soarelui de primavara. Nu avea cine sa ma mai intrebe daca poate sa ma imbratiseze, nu aveam cui sa-i mai las in grija iluziile mele spulberate de timp. Lacrima pe care o lasasem atunci sa cada pe un obraz cald se evaporase de mult timp, printre zilele scurse fara voie, in monotonia iernii. I-am simtit pentru o clipa amintirea in ochiul obosit de asteptare, dar n-am lasat-o sa reinvie. Pentru simplul fapt ca n-as fi avut unde sa o las sa cada din nou. Mi-am lasat pasii purtati in nestire pe alei, pana la iesirea din parc. Am mers incet, fara sa privesc in urma, de teama sa nu imi vina sa ma intorc. Poate ca ar fi trebuit sa fac un alt pact, cu mine insami de data asta, insa farmecul nu ar fi fost cu siguranta acelasi. M-am cufundat in armonia zilei, incercand sa continui povestea cu episodul acesta inedit el unei dupa-amieze tacute de primavara.
Tarziu, dupa ore in care am incercat in zadar sa ma desprind de acordurile clare ale chitarii, am descoperit printre filele unei carti frunza pe care mi-o culesese de pe umar cu multe luni in urma. Am zambit... si-n clipa in care am strans-o in palme, am simtit ca amiaza spulberata-n amintiri fugare avusese rostul ei. El fusese acolo cumva... cu gandul, sau cu o farama de suflet uitata atunci, demult, printre cuvinte in care niciunul dintre noi nu crezuse cu adevarat vreodata.