Mi-a placut intotdeauna sa cred ca posesivitatea si dragostea nu au legatura una cu alta, ca atunci cand iubesti ai puterea sa vezi lucrurile si din perspectiva celuilalt, ca, in fine, iubirea nu te transforma in ceea ce nu esti, ci te face sa fii tu insuti. Mai mult, am crezut mereu ca dragostea este sentimentul suprem care te face sa vezi lucrurile in frumusetea lor simpla, fara sa iti dea vreun moment sentimentul ca ai drept de viata si de moarte asupra celuilalt, asa cum citisem demult, inr-o carte care mi-a marcat adolescenta.
Si totusi, experienta mi-a dovedit adesea contrariul. Experienta mea, a altora, a celor care, fara sa isi dea seama s-au lasat prada instinctului de a poseda, uitand ca dragostea e mai presus de instincte. Istoria se repeta invariabil aproape de fiecare data. Te indragostesti, simti cum fericirea iti urmareste fiecare pas, te misti fara coordonate precise in monotonia unei vieti din care lucruri marunte te scot din cand in cand pentru a-ti arata ca lucrurile au totusi un sens, dincolo de aparente si, intr-o zi, simti ca iubesti. Pur si simplu, fara premeditare, fara preaviz si fara semne de intrebare. Traiesti in miracol, il simti pe celalalt tot mai aproape de fiinta ta, simti cum sufletele se ingemaneaza intr-un sentiment nou pe care nici nu cauti sa il definesti, pentru ca esti prea ocupat sa traiesti, pentru ca iti este frica sa nu ratezi clipa asa cum ai facut-o de atatea ori in trecut. Si apoi, din miracol te intorci la normalitate. Incetul cu incetul nu te mai uimeste nimic, lucrurile se transforma pe zi ce trece in ceea ce tu pretinzi ca vrei.
Vrei mai mult, tot mai mult, apoi mai putin, apoi din nou mai mult, apoi din nou mai putin si, paradoxal, totul se intampla exact asa cum vrei sa se intample. Pana intr-o zi, cand nu mai ai ce sa iti doresti, pentru simplul fapt ca ai totul. Controlezi totul. Celalalt face parte din fiinta ta, simti iubirea, dar nu mai simti miracolul. Nu mai ai ce sa iti doresti, pentru simplu fapt ca nu mai este nimic de dorit. Si atunci incepe calvarul. Intrebarile chinuitoare ale celuilalt, suferinta, monotonia, neputinta de a minti, sentimentul ca nimic nu mai are sens si, in cele din urma, finalul. Punct si de la capat. O alta poveste, cu alte personaje, dar cu acelasi scenariu derizoriu, impartit intre iubire si posesivitate.
Mi-am derulat in minte, simplificand mult scenariul, episoadele unei povesti inchise demult intr-o cutie fara ecou, intr-una din dupa-amiezele trecute, cand am aflat, fara sa fiu prea surprinsa, ca doi prieteni buni sunt pe cale de a se desparti. Povestea lor nu este, poate, cu nimic mai speciala ca alte povesti de dragoste, insa cu siguranta, la fel ca si celelalte, are acel ceva care este numai al ei – miracolul pe care, probabil, sunt pe cale sa il piarda. M-a sunat el, ca sa imi spuna ca nu stie ce se petrece cu ea. Ca este confuza, ca nu o mai intelege, ca, in fine, nu stie ce sa mai faca pentru a-i fi pe plac. I-am spus ca poate asta era, de fapt, problema. De ce trebuie intotdeauna ca unul sa faca pe plac celuilalt? Posesivitatea se manifesta uneori sub cele mai simple forme si se instaleaza, adesea, treptat chiar si in povestile feerice sau poate tocmai in ele. Iti doresti ca celalalt sa reactioneze intr-un anumit fel, comunici cu el, iti indeplineste dorinta... Totul pare sa evolueze spre perfectiune si chiar in clipa in care celalalt simte ca a dat totul, ca s-a transformat in ceea ce tu ti-ai dorit sa fie, iti dai seama ca ai in fata ta o alta fiinta, care nu seamana cu cea de care te-ai indragostit. Si atunci intelegi de ce miracolul a disparut. Iar intelegerea e dureroasa, pentru ca e intotdeauna lucida.
I-am prezentat in cuvinte simple rationamentul acesta prietenului meu bun, care traieste drama omului coplesit de iubire si abandonat unei posesivitati feminine involuntare. L-a zguduit realitatea cruda a faptului ca in mai putin de un an se tranformase in ceea ce iubita lui vroise ca el sa fie si ca, tocmai transformarea aceasta ii adusese in pragul sfarsitului. Povestea lor mi-a amintit de ziua in care i-am spus iubitului meu o fraza simpla, pe care atunci am crezut ca nu a inteles-o: „Nu vreau sa fii niciodata cum vreau eu!” Atunci, demult, a zambit. In timp, mi-am dat seama ca a inteles mai bine decat as fi vrut sa o faca. Sunt zile in care felul lui de a reactiona ma scoate din minti. As vrea sa fie... altfel. Mi-e ciuda ca l-am rugat candva sa nu fie niciodata cum vreau eu. Ma agit, ma consum, plang, il acuz ca nu-i pasa si, in cele din urma, dupa sfortari zadarnice, renunt sa imi manifest posesivitatea. Pentru ca imi amintesc de fiecare data ca m-am indragostit de el cel care este, ca nu vreau sa se transforme in altceva si ca miracolul ramane intact atata timp cat suntem noi insine.