Astept in fiecare an primavara cu o nerabdare de copil care tanjeste dupa fluturi agatati de raze si dupa vise impleticite-n muguri de liliac. Peste iarna imi ascund visele in fulgi sovaielnici si-n arome de iasomie si scortisoara si le las sa pluteasca in voie, sa-mi impregneze fiinta de dorinta de a trai din nou acelasi sentiment care mi s-a cuibarit in suflet de cativa ani incoace. De fiecare data e altfel, dar mereu e ceva, un fel de adiere plapana care imi face sufletul sa vibreze. Un fel de nou inceput neasteptat care ma ia prin surpindere, asa cum s-a intamplat candva, demult, intr-o primavara nebuna, venita prea devreme si prelungita peste margini intr-o vara plina de iubire. Asa am ajuns sa masor timpul in primaveri, sa uit ca anul incepe in ianuarie si sa traiesc mereu intr-un anotimp fara nume, care este numai al nostru. Uneori ma intreb ce va urma. Nu adancesc insa prea mult intrebarea pentru ca, in timp, am invatat ca raspunsurile vin intotdeauna atunci cand te astepti mai putin si ca, de cele mai multe ori, ele vin oricum, cu sau fara chinuitoare intrebari. Mi-am lasat sufletul sa pluteasca printre fulgi si mi-am incalzit visele in aburii parfumati de cafea ai fiecarei dimineti cu soare dintr-o iarna despre care toata lumea spune ca a durat prea mult. Stiam ca primavara va veni oricum intr-o zi... Stiam si ca va fi altfel, insa nu banuiam deloc ca lucrurile aveau sa se petreaca atat de firesc.
De ceva timp iubitul meu se agita in fiecare dupa-amiaza. Imi punea tot felul de intrebari amuzante, pe care uneori nu le intelegeam deloc. Stiu, asta nu are legatura cu primavara sau, cel putin, nu avea in momentele acelea, insa acum, reconstituind nostalgic povestea, fire nevazute leaga intrebarile acelea copilaresti de ceea ce avea sa urmeze. Nedumerirea cea mare s-a ivit intr-o noapte tirziu cand m-a trezit sunetul tastelor. L-am zarit printre gene, concentrat, in fata monitorului. Nu intelegeam, pentru ca nu il vazusem niciodata sa isi petreaca noaptea in fata calculatorului, dar eram prea adormita ca sa ripostez. Apoi, la cateva zile, o coincidenta banala m-a facut sa imi dau seama ca se petrecea intr-adevar ceva cu el.
Am zambit discret in seara in care incerca sa gaseasca tot felul de scuze pentru o intarziere destul de bizara. Nu imi faceam griji. Din fericire sau din pacate, intuitia mea feminina nu da gres niciodata. Asta ma enerveaza uneori, pentru ca putine lucruri reusesc sa ma mai surprinda. Asadar, era adevarat. Clipa pe care o visasem candva, demult, intr-o noapte se apropia. Stangacia iubitului meu si, mai mult decat ea, emotia ciudata cu care imi vorbea de ceva vreme incoace, imi spuneau ca in primavara aceasta avea sa se intample altceva. Intelesesem din detalii marunte ca ceea ce cauta era un inel… „cu piatra mov ca liliacul”, asa cum ii spusesem candva, in gluma, cand venise vorba de casatorie. Intr-un fel, descoperirea ma intrista. As fi vrut sa nu stiu, sa se intample pur si simplu, nu ca in filme sau ca in povesti, ci asa, simplu, cum venisera toate peste noi in acesti ani. Mai stiam insa ca sensul tuturor lucrurilor care ni se intampla sta in lucrurile marunte si ca ganditul prea mult dauneaza fericirii, asa ca am lasat primavara sa leneveasca intr-un februarie intarziat, prelungit in fulgi imensi pe care nu credeam sa ii mai vad intorcandu-se din drum. Au trecut cateva saptamani de la constatarile mele intuitive, insa iubitul meu parea sa fi revenit la o normalitate care incepea sa ma nedumereasca.
Minunea s-a intamplat intr-o seara friguroasa. Primavara venise de cateva zile, dar in seara aceea iarna vroia parca sa nu rateze clipa magica ce avea sa se intample. Ne intorceam de la cumparaturi. Era tarziu. Ningea ireal, dupa ce timp de doua zile hoinarisem in pantofi pe strazile pline de soare ale orasului, si asta ma enerva cumplit. „Vreau sa vina odata primavara, nu mai suport!” Am spus mai mult pentru mine fraza impleticita printre lacrimi copilaresti. „O sa vina...” mi-a raspuns cu un calm bizar, chiar in momentl in care mi-am dat seama ca drumul spre casa nu era acelasi si ca, de fapt, ne indreptam spre un loc magic in care candva se petrecusera minuni tacute. Imi simteam bataile inimii rostogolindu-se prin toata fiinta. Deci, era adevarat. Nu mai fusesem pe dealul acela de o mie de ani, dar ii stiam fiecare poteca, fiecare copac in care ne agatasem dorinte nebunesti cu ani in urma. S-a oprit undeva, ca din intamplare, mi-a luat manile intr-ale sale si mi le-a sarutat asa cum face un copil care nu stie cum sa inceapa. Apoi am simtit cum raceala metalului pretios care-mi alunca pe deget se tranforma lent intr-o caldura ce-mi umplea fiinta odata cu vorbele pe care le rostea, amestecandu-le fara voie printre fulgii care cadeau necontenit. Abia cand a sfarsit mi-am dat seama ca rostise o poveste pe care o scrisese in pagini decupate in forma de inimi, pentru mine. El, cel care era mereu intruchiparea spiritului pragmatic, scrisese cu bucati de suflet o poveste minunata, despre noi, pentru ca stia cat de mult imi plac povestile...
Nici nu stiam daca plang sau daca rad. Imaginile mi se plimbau haotic prin mintea coplesita de fascinatia unei clipe pe care o intuisem, dar despre care nu stiusem niciodata cum va fi. Piatra de culoarea liliacului stralucea discret in lumina lunii, estompata de fulgii care continuau sa cada. Nu stiu cat timp am ramas acolo, in zapada, spunandu-ne cuvinte pe care le stiam, dar care pareau rupte dintr-o lume de poveste... Stiu doar ca tarziu, in noapte, am simtit sub geana unui vis ca primavara venise in seara aceea, ca anul acesta primavara incepe cu Noi.