M-am intrebat intodeauna de unde vine gelozia. Si nu, nu ma gandesc la gelozia aceea oarecum motivata, a fiintei care iubeste si se simte tradata sau la gelozia aceea provocata intentionat, din convingerea ca efectele magice nu se vor lasa asteptate, ci la gelozia banala, domestica, pe care o simtim involuntar in cele mai neinsemnate clipe ale povestii noastre de iubire...
Imi place sa cred ca nu sunt o fiinta geloasa, desi, manifestarile mele spontane dovedesc cu prisosinta contrariul. Si totusi, nu stiu din care motiv anume, in ultima vreme, micile mele accese de gelozie s-au estompat treptat in zambete mai mult sau mai putin pline de subintelesuri si in clipe salvate din efemeritatea unor scene inutile. N-am incercat sa inteleg esenta transformarii si nici nu cred ca o voi face. Mi-am amintit insa, intr-una din serile trecute, de vremurile in care un simplu apel pe care il primea iubitul meu de la cine stie ce fiinta nevinovata declansa furtuna.
Imi savuram linistita cafeaua de dupa-amiaza a carei aroma ma poarta aiurea in trecut pret de aproape jumatate de ora in fiecare zi. Fara sa vreau, uitasem sa o indulcesc... Gustul parfumat amarui mi-a amintit de singura perioada din viata mea in care am baut cafeaua fara zahar. Cateva zile dintr-o toamna abia asternuta peste micul orasel al carui nume nu-l voi uita niciodata, dar caruia imi place sa-i spun simplu, asa cum i-am spus din clipa in care am ajuns in inima lui – ville fleurie... Uneori caut aiurea pe net imagini cu stradutele inguste, ma cufund cu mintea si cu sufletul in ele si simt ca totul s-a petrecut doar intr-un vis colorat, departe de lumea in care traiesc acum. Din cand in cand, imaginea singurului om pe care l-am cunoscut acolo se contureaza discret pe fundalul acesta al unei lumi pierdute in eternitatea unei povesti pe care am trait-o pana la ultima suflare a iubirii. Alteori ii las cateva cuvinte razlete intr-o fereastra virtuala. De cele mai multe ori raspunsul vine dupa cateva zile sau saptamani, cand ma simt prea coplesita de prezent ca sa mai pot vorbi intr-o limba pe care am ingropat-o in mine odata cu sfarsitul acelei toamne. Ieri, cuvintele mele si-au gasit surprinzator de repede ecoul bizar in propria-mi limba. Imi era greu sa cred ca dupa un singur an de mariaj cu o romanca putea sa scrie atat de repede fraze atat de bine ticluite in limba pe care el nu o vorbise niciodata. Nu ma inselasem... cuvintele nu erau ale lui, ci ale sotiei sale, care ma intreba pe un ton distant, ce emana prin fiecare litera gelozie, de ce ii mai scriu din cand in cand mesaje sotului ei si daca mai tin la el.
Prima reactie a fost de nedumerire, a doua de amuzament nevinovat, iar a treia... de meditatie trista asupra unui fapt concret. Stiam ca se casatorise intre timp si ca are o sotie geloasa, dar nu imi imaginasem ca banalele mele cuvinte lasate acolo drept marturie pentru faptul ca nu uitasem o fiinta care mi-a trecut candva prin viata pot sa pricinuiasca atata ranchiuna. Initial am vrut sa las lucrurile in forma aceea ambigua, sa nu ii raspund si sa nu complic lucrurile inutil. M-am pus insa pentru o clipa in locul femeii aceleia pe care nu o cunosteam decat dintr-o fotografie trimisa de el la scurt timp dupa ce se casatorisera. Am simtit in cuvintele ei toate geloziile mele din trecut, declansate de situatii similare si am avut pentru o clipa convingerea ca orice i-as spune nu ar conta. Mi-am amintit insa de clipele irosite in furie inutila si de regretele care apareau intotdeauna prea tarziu, dupa ce scena era consumata. De aceea i-am explicat in cuvinte simple. I-am explicat ca trecutul e la locul lui, departe de orice pornire sinucigasa in prezent. Ca nu m-am gandit vreo clipa la nimic din ce credea ea ca as fi putut urmari prin cuvintele acelea, ca, in fine, singurul motiv pentru care il salutasem in treacat in ziua aceea ploioasa era gustul amar al cafelei, care imi amintise de micul orasel in care probabil ca acum locuia ea. I-am spus, printre randuri, ca daca prezenta mea virtuala ii provoca cea mai mica suferinta e suficient sa imi spuna si voi disparea. A zambit virtual si mi-a marturisit ca inainte sa-i explic cum stau lucrurile, nu stia, de fapt, foarte bine cine sunt si ce fusesem eu in trecut pentru el si ca gelozia era un fel de consecinta nefasta a acestui mister. Ne-am amuzat amandoua de felul in care gelozia isi arata coltii in cele mai bizare momente. Ne-am despartit simplu, cu cateva cuvinte insirate pe monitor. A disparut in neant, la fel cum aparuse...
Cateva minute am meditat la felul in care intr-o clipa m-am transformat brusc din femeia necunoscuta, in potentiala fosta iubita rivala, pentru ca apoi sa redevin fiinta necunoscuta care a declansat pentru o clipa gelozia... Mi-am lasat ultimele ganduri absorbite de zatul aproape rece, odata cu ultimele picaturi de cafea. Gustul amar a disparut si el printre franturi de cuvinte ale unei lectii de gelozie pe care am invatat-o, poate, prea tarziu. Am zambit si am mai privit inca o data imaginea multicolora a oraselului de departe, pe care l-am pastrat in suflet in cele doua cuvinte... ville fleurie.