M-am intrebat de multe ori de unde vin pornirile mele exuberante, pe care cei din jurul meu le considera adesea drept ramasite ale unei imaturitati intarziate. Si asta nu pentru ca as fi vrut vreodata sa-i contrazic, ci pentru simplul fapt ca uneori simti nevoia sa te impaci cu tine, ca sa poti trai pana la capat ceea ce simti.
Am avut adesea sentimentul ca ceea ce fac nu este, poate, corect, din punctul de vedere al regulilor la care noi, oamenii, ne supunem adesea, in virtutea unei normalitati unanim acceptate, insa asta nu m-a oprit sa fac ceea ce am simtit, intr-un moment sau altul al existentei mele. La fel cum dorinta de a fi eu insami si sentimentul ciudat ca niciodata nu reusesc asta suficient de bine, nu m-au impiedicat sa fac compromisuri. Am trait, cred, in permanenta undeva la limita dintre libertate interioara si compromis cu exteriorul. Si continui, de fapt, sa o fac, in virtutea un sentiment acut ca timpul trece adesea pe langa mine si ca, de prea multe ori, nu reusesc sa il inchid in capsule de eternitate. In ultima vreme am renuntat sa mai sufar pentru ezitarile mele – dovezi certe ale imaturitatii – si am ajuns undeva, intr-o zona bizara a propriului suflet, in care, desi nimic nu mi se pare nefiresc, ma refugiez cu prudenta unui om mare care incepe sa regrete ca si-a pierdut inocenta de copil.
Zilele trecute, gandurile acestea care ma invaluie in tesatura lor nevazuta in cele mai neasteptate locuri mi-au fost intrerupte de un om pe care inca nu stiu in care dintre incaperile fiintei mele sa il las sa intre. Prefer sa nu dau verdicte (am facut-o, inutil, de prea multe ori) si de aceea am lasat sa alterneze in relatia noastra (care ar putea fi deopotriva prieteneasca, amicala, colegiala sau... altfel) momente de instabilitate ciudata, alternand cu lungi perioade de tacere totala. Nu mai vorbisem de mult timp decat protocolar, in cadrul obisnuit al rutinei zilnice pe care o impune involuntar ideea de a merge la serviciu. De fapt, cred ca stiu... El e cel care ma face sa imi reprim intr-un mod ciudat nevoia de evadare din cotidian, exact in momentul in care sunt pe punctul de a o face. Uneori ma simt vinovata din cauza asta. Am sentimentul ca il atrag intr-un joc ciudat, in care eu insami ma las trasa de forte fara nume, pentru ca apoi sa dispar pur si simplu, fara semne de intrebare sau scuze inutile. Din cand in cand m-am intrebat ce simte. Am lasat insa mereu intrebarea fara raspuns.
Mi-a spus ca vrea sa imi dea ceva. Asa, deodata, ca si cum era in ordinea fireasca a lucrurilor ca el sa imi dea intr-o buna zi „ceva”. Nu stiu daca i-am parut surprinsa (desi eram), ci mai degraba curioasa, cum sunt mereu. Am incuviintat, cred, prin cine stie ce gest, ca imi putea da orice, atata timp cat gestul nu trebuia sa aiba o semnificatie anume. A zambit atat de natural, incat zambetul lui mi-a ramas intiparit pe retina, la fel ca si miscarea aproape ireala pe care a facut-o cand mi-a intins cartea. Da... ceea ce vroia atat de mult sa imi dea era o carte. O carte rosie, lucioasa, de pe coperta careia imi facea din ochi un spiridus strulubatic, o carte jucausa, ca un fel de cutie fermecata, intre paginile careia se ascundea cine stie ce univers miraculos care astepta sa fie descoperit de ochii curiosi a vreunui copil. O carte de povesti...
Rasul nevinovat care mi-a invadat chipul in momentul in care am realizat ca era o carte de povesti, mi s-a transformat repede intr-un suras vinovat, in care se inghesuiau melancoliile mele trecute. Mi-am amintit brusc ca o astfel de carte ii luasem eu de Craciun unui alt om, pe care poate ca nu l-am meritat niciodata, mi-am amintit cat de mult imi doream, cand eram copil, sa mi se spuna povesti, si de cate ori i-am facut sa zambeasca pe cei pe care i-am iubit cand le spuneam ca uneori as vrea sa traiesc intr-o poveste. Catalogasem de mult timp toate pornirile acestea drept reminiscente de imaturitate si le incuiasem bine intr-un colt nevazut al sufletului. Nu stiu ce ochi aveam cand l-am privit, dar mi i-am simtit plini de lacrimi care se incapatanau sa nu treaca dincolo de bariera pleoapelor, ca si cum n-as fi vrut sa il dezamagesc... pe el sau pe mine... Mi-a spus multe cuvinte, impleticite printre batai stangace de inimi. Mi-au ramas in minte doar cateva: „Sunt povesti pentru copilul pe care il vad scaldandu-se in zambetul tau de fiecare data cand te privesc in ochi... Povesti pentru copilul din tine...”
Tarziu, acasa, am pus cartea pe noptiera, cu gandul sa o citesc in seara aceea. Ceva m-a oprit sa o deschid. Nu stiu daca teama ca voi gasi intre paginile ei ceea ce cautam de multa vreme sau doar dorinta capricioasa a copilului din mine ca povestile sa fie citite de altcineva...