M-am intrebat de multe ori de ce nu pot sa mi-l scot din suflet, din minte, din inima, din... orice. Ajunsese sa faca parte din fiinta mea, intr-un fel pe care nu il mai puteam controla. Devenise un fel de obsesie tacuta, un soi de drog sentimental care imi umplea noptile insomniace, diminetile tacute prelinse in aburi de cafea si uneori dupa-amiezele monotone ascunse in clipe de trecut...
Cu timpul am renuntat sa ma mai intreb. L-am sunat ori de cite ori mi-a venit sa o fac, i-am vorbit despre orice, l-am facut sa zambeasca, m-am lasat cuprinsa de farmecul frunzelor cazute pe alei, de sunetul pierdut al colindelor indepartate. Am trait putin mai mult decat imi programasem vreodata sa o fac. Și, culmea, am trait fericiri pe care credeam ca le uitasem, redescoperite in secunde spulberate rapid de vantul de toamna. Clipele s-au aglomerat una peste alta, intr-o clepsidra in care nisipul curge hai-hui si pe care am uitat cand si cum trebuie sa o intorc. Nu m-am gandit nicio clipa ca s-ar putea sa il plictisesc cu sinceritatea mea bruta, cu lipsa mea de prejudecati. Nu m-am gandit nicio clipa ca el nu mai vede in mine ceea ce imi spusese candva – un inceput perfect de poveste... Uneori insa, chiar si cele mai puternice credinte ne pot fi zdruncinate de cuvinte... mereu alte cuvinte... venite sa distruga vise frumoase ascunse pe o insula pustie. Sau, poate ca suntem prea slabi pentru credintele noastre...
Vestea a venit pe neasteptate, de la o fosta prietena (nici nu stiu cum sa o numesc, de fapt...). Intr-un dialog banal, mi-a spus printre randuri, cateva dintre cuvintele lui despre mine. Știam ca ea o face din cauza unor vechi resentimente, insa, cu fiecare cuvant, simteam ca se rupe din mine cate o particica infima de suflet care disparea in neant, fara posibilitate de recuperare. L-am sunat a doua zi. A refuzat sa ne vedem, asa cum o facuse, sub diverse pretexte, in ultima vreme. I-am spus tot ce aflasem, a negat partial cuvintele spuse in fata altora. Cu ce ma ajuta? In fond, erau doar cuvinte... Simteam insa ca in ele se ascunde o parte din ceea ce nu a avut curajul sa imi spuna niciodata. De ce nu avea curajul sa imi spuna ca ar fi mai bine sa nu ne mai vedem niciodata, de ce nu imi putea spune ca il plictisesc, de ce nu imi putea darama iluzia unei prietenii speciale pe care ma lasase sa o construiesc in tot timpul acesta? De ce? Mereu aceeasi intrebare, cu alt inteles...
A tacut tot timpul cat am incercat sa ii explic, printre lacrimi, ce inseamna el pentru mine. Ii auzeam din cand in cand respiratia soptita in telefonul care imi inghetase pe obrazul umed de lacrimi cazute in nestire. Cat de puternic poate fi orgoliul cuiva care nu vrea sa fie niciodata cel care pleaca? Mi-a spus, in sfarsit, ceea ce vroiam sa aud ca sa ma pot elibera de obsesia unei povesti (nu cred ca de iubire, ci mai degraba de... nici eu nu stiu...). Credea ca e mai bine sa il scot din viata mea cu totul. „E mai bine asa...” Pentru cine era mai bine? Nu stiu, dar poate ca avea dreptate.
Mi-am imaginat, in clipa in care am inchis telefonul, ca a murit... ca tocmai il auzisem pentru ultima oara si ca va trebui sa fac fata unui exercitiu de supravietuire sufleteasca. Nu m-am gandit ce se va intampla dupa aceea. Am plans mult, fara sa ma chinui sa inteleg. Am plans ca si cum as fi fost indurerata de moartea unui prieten drag. Zambetul lui mi-a revenit in minte zile in sir, proiectat pe geamul inghetat al autobuzului cu care imi fac calatoria matinala. Gandurile mi-au fost mult timp anihilate de clipele minunate petrecute impreuna, care se invalmaseau in fiecare farama de amintire. Minunea a venit tot intr-o dimineata... cand am urcat in acelasi autobuz si am zambit catorva raze de soare care strapungeau geamul murdar. Am simtit un fel de eliberare ciudata. El era prezent in gandurile mele, dar sub alta forma – o lumina calda, din ce in ce mai estompata, care a disparut treptat printre chipurile calatorilor grabiti. Exercitiul de supravietuire se incheiase.
M-am gandit in dimineata aceea ca, probabil, asa simti atunci cand te obisnuiesti cu ideea mortii cuiva drag. Simti pur si simplu, intr-o zi, ca toata tristetea care iti apasa sufletul isi ia zborul spre o insula pustie - depozit de vise spulberate – ca sa te lase sa-ti traiesti in liniste restul nisipului din clepsidra.