Nu știu dacă am crezut vreodată cu adevărat în existența sufletului pereche, la fel cum nu știu dacă am crezut vreodată în multe alte lucruri frumoase, menite să scoată ființa umană din singurătatea în care tinde să se afunde cu fiecare dragoste pierdută, cu fiecare speranță care moare pe altarul fericirii negăsite. Și asta pentru că, în fond, sunt o ființă mai singuratică decât altele sau poate doar mai puțin adaptabilă unor tipare pe care oamenii le construiesc neîncetat în propriile lumi.
Prima dată mi-a vorbit despre sufletul pereche un om al cărui destin mi-a marcat existența în cele mai variate moduri cu putință. Pe atunci nu știam încă de ce oamenilor le trebuie atât de mult timp ca să iubească necondiționat. El era convins că eu sunt sufletul lui pereche și, nu știu de ce, mi-a fost teamă să îi spulber iluzia în care m-am lăsat târâtă de un destin bizar, care parcă vroia să îmi facă în ciudă. Mai târziu, iluzia s-a spulberatde la sine, nu însă și credința mea firavă că pe undeva, prin univers, stă ascuns un suflet care așteaptă să fie descoperit. Alte și alte iluzii și certitudini și-au pus rând pe rând amprentele pe sufletul meu dornic de lumină. Ideea sufletului pereche mi-a revenit din când în când, însă nu mi-am făcut niciodată un țel din căutarea sau din descoperirea lui. De fapt, am fost mereu confuză în privința asta. Nu cred că am înțeles vreodată ce înseamnă cu adevărat sufletul pereche – e sufletul geamăn, care îți seamănă perfect și care e capabil să simtă și să înțeleagă în același timp cu propriul suflet sau e sufletul complementar, jumătatea pe care o așteptăm cu toții pentru a ne completa existența efemeră în această lume? Sau, poate, și una și alta.
Am identificat multă vreme sufletul pereche cu marea iubire și asta a fost, cred, o mare eroare, pentru că, după multe povești trăite până la ultima literă, am ajuns la concluzia că nu există o singură mare iubire; că fiecare dragoste are propria măreție și că doar noi, în superficialitatea noastră cotidiană, avem mereu tendința să ierarhizăm. Mi-am spus apoi că sufletul pereche nu trebuie să aibă neapărat legătură cu dragostea, în sensul identificării lui cu acea ființă cu care ne vom petrece restul vieții, din momentul în care am găsit-o. O vreme, am crezut că sufletul pereche e ascuns în ființa acelui om special față de care, fie că îl iubești sau nu, simți că poți fi tu însuți, știind că nu ești judecat, ci doar înțeles. Mi-a fost greu să aleg însă între cei câțiva oameni speciali din viața mea. M-am întrebat apoi dacă nu cumva sufletul pereche este un alt nume pentru inocența copilului meu, în privirea căruia îmi oglindesc adesea rămășițele de copilărie pe care le mai portîncă în mine; dar, nu... el e numai o particică desprinsă din sufletul meu, care, în curând, își va lua zborul în căutarea altei perechi.
Și atunci? În încăpățânarea mea de a crede că totul în viață are un sens, am ajuns să nu mai știu dacă mai cred sau nu în existența sufletului pereche. Poate că e doar idealul la care tânjim din teama de singurătate care ne cuprinde uneori. Sau poate că undeva, foarte aproape sau foarte depare, sufletul meu pereche are aceleași frământări care îmi tulbură mie această după-amiază geroasă, în care îmi vine să strig, fără să știu dacă vreau sau nu un răspuns imediat: Unde ești, suflet pereche?!