A fi sau a nu fi… femeie

Stiu, nu e o optiune, ci mai degraba o enigma genetica pe care stiinta se straduieste sa ne-o explice, dar care, in fond, nu schimba cu nimic problema. Cel putin nu in sensul alegerii. Nu stiu daca din cauza asta sau pentru ca pur si simplu hazardul (sa-i spunem deocamdata hazard…) a intuit combinatia de cromozomi potrivita, ma numar printre fiintele care simt ca sunt exact ceea ce trebuie sa fie. Nu ma indoiesc ca milioane de alte femei au aceleasi sentiment. La fel cum stiu ca exista femei care nu se simt intotdeauna bine in propria piele si care isi pun constant intrebarea (inutila pana la urma): „De ce?”

Mi-am amintit de curand de o inamplare banala, pe care probabil ca nici nu as fi remarcat-o daca in ziua aceea nu as fi fost predispusa la visare. Mi se intampla cateodata sa ma aflu intr-o mare de realism din care incerc, fara izbanda, sa evadez si atunci imi las privirea sa alunece peste chipuri de oameni, peste obiecte si locuri al caror contur mi se intipareste cateodata in suflet. In ziua aceea ma napadisera de dimineata amintiri ingropate adanc in povesti pe care din cand in cand le scot din tolba sufletului ca dintr-un cos prafuit, plin cu obiecte antice. Ma aflam de ceva timp in tara inconjurata de ape si incercam din rasputeri sa transform ce mai ramasese dintr-o vacanta pe jumatate ratata intr-o alta amintire frumoasa. Ma trezisem in zori in acorduri care veneau de undeva din trecut si care imi rasunau inca in minte cand coboram spre metrou.

I-am remarcat aproape involuntar in imbulzeala subterana specifica marilor orase turistice. De altfel, era si greu sa nu-i observi. Vorbeau tare, aproape ca tipau, gesticulau intens si felul in care se priveau trada o pasiune care explodase subit din cine stie ce motiv rostit intr-o limba pe care, desi o intelegeam destul de bine, imi ramanea totusi straina. Plansul ei, usor isteric, avea ceva teatral, iar calmul cu care el incerca sa ii vorbeasca trada obisnuinta cu astfel de scene. Imi propusesem sa-i ignor. In fond, nu aveam nevoie de o incarcatura emotionala negativa in plus. Acordurile melodiei imi sunau inca in timpane. Imi doream doar sa vina mai repede metroul si sa ies la lumina. Nici n-am observat cand au urcat, in spatele meu. Parea ca se calmasera. Stateau amandoi in picioare, desi vagonul nu era deloc aglomerat. Ea nu mai plangea, dar avea ochii rosii, rimelul i se scursese printre genele arcuite frumos, iar rujul nu reusea sa ii acopere buzele uscate de lacrimi. Imi inspira, intr-un fel, mila. Cine stie de unde venea suferinta. In una din statii, ceva s-a schimbat brusc in conversatia lor. Ea si-a scos cu tact un disc demachiant pe care a pulverizat un strop dintr-o crema minune, si-a curatat chipul obosit de cearta, apoi, rand pe rand, si-a scos tacticos din poseta toate obiectele necesare unui machiaj reusit. A trasat cu precizie conturul ochilor, apoi si-a intors genele cu o dexteritate uimitoare; cu aceeasi indemanare si-a desenat conturul buzelor pe care apoi si le-a muiat discret intr-un gloss transparent. Cateva retusuri minore, intre alte doua statii, si, in cateva clipe, devenise o cu totul alta persoana. Gesturile ei mecanice tradau insa un fel de revolta surda, ascunsa intr-o incordare prost mascata de farduri. Se comporta fals, punandu-si acolo, in vazul tuturor o masca de feminitate contrafacuta pe care o purta ostentativ, ca si cum ar fi vrut sa le urle tuturor ca detesta sa fie femeie.

In tot acest timp, barbatul de langa ea nu schitase niciun gest de aprobare sau de negare. Parea ca discutia lor furtunoasa se incheiase printr-un armistitiu bizar pe care insa niciunul dintre ei nu-l accepta cu tot sufletul. La penultima statie, femeia l-a intrebat ceva ce parea a fi foarte serios, judecand dupa ingrijorarea de pe chipul lui. A scos din poseta o cutiuta rosie si i-a intins-o cu un gest nesigur. Apoi si-a desprins din par mica esarfa verde care se asorta atat de bine cu rochia vaporoasa ce-i acoperea formele atat de fragile. Buclele aurii i-au acoperit obrajii in clipa in care usile metroului s-au deschis. A pasit pe peron fara sa priveasca in urma, insa de pe scaunul in care ramasesem incremenita ii puteam vedea chipul ravasit, ascuns sub stralucirea falsa a fardurilor. Barbatul s-a asezat pe scaunul din fata mea si a inceput sa intoarca pe toate partile cutiuta rosie. A scos din ea un betisor din plastic, l-a privit cateva secunde si apoi s-a ridicat brusc incercand sa se strecoare printre usile care aproape se inchisesera. Prea tarziu insa.

Am inteles, dupa ce m-am desprins de agitatia subterana, ca betisorul acela era un test de sarcina. Mi-au trecut prin minte un milion de scenarii care sa dea coerenta povestii aceleia rostite intr-o limba in care numai catecele suna armonios. Deznodamantul l-am descoperit insa mult mai tarziu, la cateva luni, cand, intorcandu-ma in orasul cu porumbei, am zarit-o ca din intamplare in imensa piata insroita. Da, era ea… machiata frumos, cu buclele in vant si, culmea, cu aceeasi rochie vaporoasa care-i facea vizibila burtica si care se potrivea de minune cu zambetul ce-i inflorea in priviri. Era acum la bratul altcuiva. Nu stiam care fusese alegerea ei si nici daca era fericita. Ii disparuse insa revolta surda din metrou si felul in care ii zambea omului de langa ea mi-a amintit intr-un mod inexplicabil de enigma genetica a feminitatii.

A fi sau a nu fi femeie… Mi-a trecut prin minte brusc ca nu optiunea in sine e importanta, ca dilema e, de fapt, falsa si ca in ciuda tuturor prejudecatilor, a fi femeie este o binecuvantare.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *